CARACTERIZARE: Mircea Cel Bătrân - Scrisoarea III de Mihai Eminescu

Scrisoarea a IIIa este una din cele mai reprezentative creatii eminesciene, prin care poetul pune in evidenta insusirile alese ale poporului roman. Infatisand o pagina de glorie din trecutul nostru de lupta – batalia de la Rovine, Mihai Eminescu isi exprima sentimentele sale de admiratie fata de inaintasi, al caror exponent devine Mircea cel Batran.

MCB, personajul principal al acestei creatii, este un personaj real, deoarece voievodul roman a fost si a ramas o figura pilduitoare a istoriei nationale, care a inspirat multe opere valoroase ale literaturii romane. El apare infatisat „la Rovine in campii”, atat in intalnirea cu Baiazid cat si in timpul luptei. Asa cum insusi personajul precizeaza „nu e om de rand, el este

domnul tarii romanesti”, este mandru nu pentru ca este voievod ci pentru ca este domnitorul Tarii Romanesti. In intreaga opera el apare ca un adevarat erou popular, in stransa legatura cu pamantul tarii, cu natura acesteia, cu poporul ale carei aspiratii le reprezinta.
MCB da dovada de modestie, atat prin portul simplu cat si prin vorba inteleapta si chibzuita, caci, asa cum spune autorul, el este „un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port”. Desi stia ca Baiazid a venit cu intentia de a-i cotropi tara, Mircea i se adreseaza cuviincios, dupa datina strabuna, dovedind ospitalitate, aceasta fiind una din insusirile de seama ale poporului roman.
„Orice gand ai imparate, si oricum vei fi sosit, cat suntem inca pe pace eu iti zic: bine-ai venit!” Aceasta atitudine nu dovedeste slabiciune si lasitate, deoarece atunci cand este vorba de inchinarea tarii, el respinge calm, dar hotarat si demn, pretentiile sultanului: 

„Despre partea inchinarii, insa, Doamne sa ne ierti

Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi,”

Domnitorul roman dovedeste stapanire de sine si de aceea isi asuma firesc orice incercare, orice sacrificiu asemenea intregului popor a carui filozofie si conceptie de viata le exprima:

„De-o fi una, de-o fi alta... ce e scris si pentru noi,

Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi.”

Jignirilor aduse de Baiazid le raspunde cu demnitate, avand constiinta superioritatii sale morale fata de dusmani, si fara sa-si ascunda mandria ca este domnitorul romanilor:

„ – De-un mosneag, da, imparate, caci mosneagul ce-l privesti

Nu e om de rand, el este domnul Tarii Romanesti.”

Trasatura principala a domnitorului este patriotismul, care se desprinde din tot ce el gandeste, exprima si infaptuieste, si caruia i se subordoneaza toate celelalte insusiri. Calm, hotarat, sigur pe sine, si animat de o profunda mandrie patriotica, voievodul ii aminteste faptele de vitejie a inaintasilor, si luptele duse pentru pastrarea libertatii, si il avertizeaza, amintindu-i sultanului soarta celor ce ne-au calcat tara:

„Imparati pe care lumea nu putea sa-i mai incapa,

Au venit si-n tara noastra, de-au cerut pamant si apa

Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimant

Cum venira se facura toti o apa si-un pamant.”

Intelept si cu un acut simt al realitatii el ii dezvaluie sultanului adevarul avertizandu-l ca fala si laudarosenia sunt nejustificate atata timp cat lupta se dadea pentru marire.

Mircea intelege cauzele razboaielor nedrepte: „laurii voiau sa-i smulga de pe fruntea ta de fier”, dar stie in acelasi timp ca el si poporul sau duc un razboi drept, de aparare, patruns fiind de sentimentul dragostei fata de patrie: „eu imi apar saracia si nevoile si neamul...”. In discutia sa cu Baiazid, domnitorul roman exprima puternica sa legatura cu tara, cu natura acesteia, in care are un aliat de nadejde:

„Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, raul, ramul

Mi-e prieten numai mie iara tie dusman este

Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste.”

Mircea este profund legat de poporul sau, ale carui aspiratii le reprezinta si de aceea vorbeste in numele intregului popor, opunand dorintei de cucerire a sultanului, dragostea de tara a tuturor romanilor:

„N-avem osti, dar iubirea de mosie e un zid

Care nu se infioreaza de-a ta faima, Baiazid!”

Cuvintele voievodului dovedesc intelepciunea si patriotismul sau. Patriotismul domnitorului este evidentiat nu numai prin vorbe ci si prin fapte, deoarece bun conducator si strateg, in timpul luptei este un adevarat exemplu pentru ostasii romani pe care-i conduce la victorie:

„Mircea insusi mana-n lupta vitejia ingrozitoare

Care vine, vine, vine, calca totul in picioare.”

Intre vorbele sale intelepte si faptele lui si ale oamenilor sai exista o concordanta deplina caci, „peste-un ceas paganatatea e ca pleava vanturata”.

Poetul a intruchipat in acest personaj demnitatea de neclintit, vitejia, curajul, intelepciunea, si patriotismul fierbinte ale poporului roman, ale tuturor voievozilor romani, care au luptat veacuri de-a randul pentru libertatea nationala.

(sursa: http://infoghid.blogspot.ro/ )

REZUMAT: Povestea lui Harap-Alb (de Ion Creangă)

"Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creanga este o opera epica in proza, un basm cult si a aparut in "Convorbiri literare", la 1 august 1877.

Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi si motive populare, in care supranaturalul este impletit cu lumea reala a personajelor taranesti din Humulestii lui Creanga.

Verde imparat ii cere fratelui sau, Craiul, sa-i trimita pe cel mai viteaz dintre cei trei fii, ca sa-i urmeze la tron, deoarece el avea numai fete. Pentru a-i pune la incercare, Craiul se imbraca intr-o piele de urs si ii sperie pe cei doi fii mai mari. Mezinul insa reuseste sa invinga proba si obtine incuviintarea de a pleca spre imparatia lui Verde imparat. Povatuit de Sfanta Duminica, pe care o ajutase, mezinul isi alege calul, armele si hainele, pe care le avusese tatal sau cand fusese mire si pleaca la drum dupa ce primeste sfaturile craiului, intre care acela de a se feri de omul span si de omul ros. Cu toate acestea, el este pacalit de Span, care, prin viclesug, il face sluga. Sub amenintarea mortii, feciorul de crai jura ca nu va spune nimanui cine este de fapt, pastrand taina "pana cand va muri si iar va invia". Spanul ii da numele de Harap-Alb, care-1 slujeste cu credinta, respectandu-si juramantul facut. Ajunsi la palatul imparatului Verde, Spanul se da drept nepotul acestuia si, dintr-un nemasurat orgoliu, il supune pe Harap-Alb la incercari primejdioase, cu speranta ca va scapa de el: sa-i aduca "salati din gradina ursului"; pielea unui cerb fabulos, batuta in nestemate; sa i-o aduca pe fata imparatului Ros, ca sa se insoare cu ea.

Ajutat de Sf. Duminica, de furnici si de albine si povatuit permanent de calul sau, Harap-Alb reuseste sa invinga toate probele. Cei cinci prieteni fabulosi: Ochila, Setila, Gerila, Flamanzila si Pasari-Lati-Lungila il ajuta sa invinga piedicile ivite in incercarea de a o aduce pe fiica imparatului Ros la curtea lui Verde-imparat. Aici sunt intampinati cu toate onorurile, dar fata imparatului Ros il respinge pe Span si dezvaluie celor de fata taina ca Harap-Alb este adevaratul nepot al lui Verde-imparat. Dat in vileag, Spanul se repede si reteaza capul lui Harap-Alb, dar fata il inconjoara "cu cele trei smicele de mar dulce", il stropeste cu apa vie si-1 invie, acesta trezindu-se ca dupa un somn greu. Atunci, calul fermecat il apuca pe Span si "mi ti-1 azvarle in inaltul cerului", de unde cade pe pamant si moare. Verde-imparat il casatoreste pe Harap-Alb cu fata lui Rosu-imparat, iar la nunta lor au fost poftiti toti prietenii care l-au ajutat in peripetiile sale sa treaca probele si a fost veselie mare, "chiar si saracimea ospata si bea!". Veselia a tinut ani intregi si mai tine si acum, iar "cine se duce acolo, be si mananca, iar cine nu, se uita si rabda".

(sursa: necunoscut)